Tonomatul de pe 2.0

Norman Hogue & IBM plays Louis Prima

2011-11-29T16:04:00.001+01:00

Norman Hogue cântă swing. Cel mai des cântă din repertoriul lui Louis Prima. Ceea ce a făcut şi la Madrid, unde l'am filmat (aşa, din poignet, între două beri) într'un recital susţinut în Populart, împreună cu trupa sa IBM (International Blues Machine) şi cu solista Victoria Kane invitată.

Udo Lindenberg feat. Clueso - Cello

2011-11-16T22:45:00.000+01:00

Cândva, demult, pe când Udo Lindenberg dădea turul Germaniei cântând despre Eric Honecker şi cerându'i să nu fie un Arschloch, Clueso nu se născuse încă. Şi nici mulţi dintre voi.

Mai apoi, când Clueso se născuse deja, tatăl li îi punea să asculte Udo Lindenberg. Mai ales Cello.

Mai apoi, când Clueso a început să cânte, a decis să facă un cover după Cello al lui Udo Lindenberg.

Mai apoi, când Clueso a ajuns atât de cunoscut încât să afle despre el şi Udo Lindenberg iar Udo Lindenberg era deja atât de mare încât MTV să îi propună un unpluged, Udo l'a invitat pe Clueso să cânte împreună Cello:

Schmidt - Shadowman

2011-11-04T21:52:00.000+01:00

Vine din Berlin, are 21 de ani, a descoperit'o fostul producător al lui Robbie Williams şi a lansat'o în UK.

De'acum încearcă să se impună şi acasă. Îşi zice Schmidt iar primul EP, scos la Warner, se numeşte Above Sin City:

Iar primul single este Shadowman:

SCHMIDT - Shadowman by Warner Music Group DE

Părerea mea: phuai, ce voce!

Ich + Ich - Universum

2011-09-27T08:18:00.000+02:00

Ia să mai ascultăm niște nemți. Mă rog, nemți vorba vine.

Tatăl lui Adel e din Cairo, oraș pe care muzicianul berlinez l-a descoperit (altfel decât în vizitele la neamuri din copilărie) abia târziu, când ajunsese pe buzele tuturor crainicilor tv și devenea important să poți spune „Ah! Păi ăia sunt verișorii mei!”.

Celălalt Ich din trupă e Annette Humpe, compozitoare și producătoare faimoasă în Germania anilor 80, generația punk, pop, rock și new wave numită generos Neue Deutsche Welle (Noul Val German).

Sună soft, Ich und Ich, dar nu neapărat rău.

Iggy Pop - Les Feuilles Mortes

2011-09-22T23:12:00.001+02:00

Cum, Iggy Pop aici, pe blogul acesta, dedicat muzicilor care nu se dau în FM?

De câte ori l-ați auzit pe Iggy Pop cântând în franceză? Les Feuilles Mortes în interpretarea bunicului punk este doar unul dintre numeroasele cover-uri după une chanson instrumental compus în 1945 de Joseph Kosma (nici o legătură cu Vladimir Cosma, în afară de faptul că ambii au creat muzică de film). Secvența muzicală i-a fost oferită marelui Jacques Prevert (părere strict personală: cel mai important poet al omenirii) cu rugămintea de a scrie versurile pe care Yves Montand urma să le interpreteze într-un film despre care istoria a reținut eșecul peliculei și marele succes al coloanei sonore.

Luciano Ligabue - Il Meglio Deve Anche Venire

2011-09-17T07:03:00.001+02:00

De la Jovanotti (a propos, a scos ceva nou) încoace nu a mai sunat așa de bine muzica italiană!

Luciano Ligabue deține recordul european în materie de public strâns la un eveniment muzical susținut de un singur artist - și la care intrarea nu a fost gratuită: 180.000 de spectatori veniți cu cortul la concertul susținut în 2005 pentru a marca 15 ani pe scenă. A reeditat în iulie, anul acesta - și iar au venit mulți (113.000) - pentru că sună al naibii bine și total diferit față de mainstream-ul cu aromă de spaghetti din țara Laurei Pausini, a lui Toto Cutugno și-a întregului curent italo-dance/eurodisco (regizorul Filippo Chiesa a produs un videoclip special, la concertul din 2011, Campovolo 2.0, prentu piesa Un Colpo all'Anima, celălat mare hit de pe albumul Arivederci, mostro!, al nouălea al lui Liguabe).

Gypsy & The Cat - Jona Vark

2011-09-16T00:55:00.001+02:00

Din când în când vin, de jos, din Australia, trupe care sună tare bine, parcă ar călări valuri. De cele mai multe ori dispar cum au apărut.

Gypsy & The Cat cântă electro-pop de o frumusețe apusă, Cel puțin Jona Vark suna a sfârșitul anilor 80, poate chiar a Dieter Bohlen, blondul de la Modern Talking - și asta poate fi un compliment, pentru că, la cât s-a învârtit compozitorul și producătorul german în jurul aceleiași linii melodice, să compui ceva la fel și totuși nou e deja o performanță. Ceva de genul „ai mingea, n-ai mingea, tragi la poartă!”.

Gypsy & The Cat sunt, de fapt, doi DJ din Melbourne care și-au pus, anul trecut, câteva piese pe Unearthed, au intrat repede în heavy rotation și au ajuns să fie ascultați în FM-ul new-yorkez și să cânte, invitați de New Musical Express, la festivalurile Londrei. Iar la Barcelona au fost motiv de happening dance în Güell.

Annett Louisan - Das Spiel

2011-09-12T21:51:00.002+02:00

Klein. Blond. Listig. Ruf mich wenn du eine Sängerin brauchst.

Un bilețel pe care micuța, blonda, vesela Annett Päge (Lousian pe scenă, pentru că bunica Louise a contat mult în copilărie) i l-a strecurat producătorului Frank Ramond, aflat în căutarea unei voci feminine.

Ramond a știut de la bun început ce potențial are vocea de copil a micuței blonde. În șase săptămâni de la lansare, primul album al lui Annett Louisan (Boheme, 2004) devenise deja „de aur”, după alte trei încasând și platină. Între timp a ajuns deja la al cincelea - și cu fiecare dintre ele a surprins, în primul rând prin varietatea de stiluri muzicale abordate. Ceea ce a încurcat puțin presa de specialitate, care o declarase, după primul album, chansonetistă. Și mai e ceva ce a luat prin surprindere asistența „de specialitate”: Annett nu este deloc victima sigură pe care și-ar imagina-o cineva trimis să întâlnească pe și apoi să scrie despre o cântăreață blondă, de un metru și 52 de centimetri, cu voce de copil.

A propos, în anul 2008 interpreta o piesă despre acele (în germană) trei cuvinte greu de rostit: Ich ...be dich. Cu vreo doi ani înainte de acele (în română) două cuvinte ale celor de la Taxi. Dacă reduci puțin viteza celei din urmă... Poate mi s-a părut, poate e numai coincidență.

Ar trebui să urmeze Pärchenallergie, primul single de pe albumul din acest an. Dar e prea luni și prea târziu pentru o traducere - or, fără traducere, o bună parte din șarm se pierde. Poate că, la un moment dat, se va găsi cineva să cânte, poate la Măruță în emisiune, despre alergia pe care (e drept, mai mult din gelozie) i-o provoacă perechile care se alintă cu ”Iepuraș” sau „Ursuleț”.

Înapoi la acel prim album Boheme și la primul ei succes; și pentru că videoclipul original - din vremea când era (natural) blondă - nu poate fi vizionat în Germania pe YouTube (în schimb este pe pagina ei de pe Facebook, doar că nu poate fi ~~embeded-uit~~ îmcorporat aici), merge și o înregistrare dintr-un concert susținut în 2009, împreună cu Deutsche Filmorchester:

Kevin Costner & Modern West feat. Nena - Let Go Tonight

2011-09-11T22:06:00.001+02:00

Pe Kevin Costner îl știți. Pe Nena la fel. Albumul va fi lansat în Germania săptămâna asta.

Let Go Tonight Feat. Nena - Preview.mp3 von Kevin Costner and Modern West

Sau, cu un bonus:

Amanda Palmer ft. The Jane Austen Argument - Bad Wine and Lemon Cake

2011-09-10T18:03:00.009+02:00

Bandcamp este un fel de târg chilipiruri MySpace, un magazin online în ale cărui rafturi își pot pune artiștii independenți, cum este Amanda (sometimes middlenamed F***ing) Palmer, înregistrările.

De fapt, Amanda Palmer este una dintre cele două (sau, mai exact, cei doi) Dresden Dolls deveniți celebri pentru stilul burlesc, o rudă puțin mai vodevil a rockului gotic, pe care și l-au autodefinit drept cabaret punk brechtian.

După ce s-a sfârșit povestea cu păpușile, Amanda a continuat de una singură (piesa Oasis, de pe primul album, Who Killed Amanda Palmer, a stârnit în Marea Britanie controverse demne de America anilor 55-60) și în diverse proiecte (Janos vs Wonderland, Evelyn Evelyn Voltaire - care, de altfel, merită mai multă atenție și va primi - sau Neil Gaiman, nimeni altul decât soțul ei, etc).

De pe al doilea album, Amanda Palmer Goes Down Under (împreună cu una dintre trupele destul de 2.0 de acolo jos, The Jane Austen Argument), o piesă - fără videoclip - care o pune în valoare dincolo de prezență scenică:

Katzenjammer - A Bar In Amsterdam

2011-09-09T13:31:00.001+02:00

I Will Dance e pe heavy rotation la radio. Nu știu dacă e marketing sau le place numele trupei.

Katzenjammer înseamnă, în germană (dar și în norvegiană), jelanie de pisică, o miorlăială dintr'alea care îți strică nopțile și, dacă mai ai și bafta să fie neagră, nici nu șii unde să dai cu piatra.

Combo-ul compus din patru norvegience şi vreo 30 de instrumente sună - şi pe primul album (Le Pop, 2008), şi pe cel nou, lansat azi în Germania (A Kiss Before You Go) - de parcă fetele ar fi intrat în studiou, ar fi demis staff-ul tehnic şi ar fi înregistrat toate sunetele pe care le-ar fi putut articula (sau nu). Un bazar muzical, agitat, multicolor, haios, sălbatic, pe alocuri (de exemplu, în cover-ul Land of Confusion, după Genesis) chiar anarhic.

Până când s'or sătura posturile de radio să difuzeze primul extras pe single din noul album şi'or să uite de tot de Katzenjammer, luaţi din primul album o mostră de ~~power girls~~ punk, country, folk, balalaikă şi ce'or mai fi găsit prin preajmă. Fetelor, unde aţi ascuns iarba aia?

George Harrison - Living In A Material World

2011-09-08T14:58:00.001+02:00

Într-o lună de acum înainte se lansează noul film al lui Martin Scorsese. Evident, nu va fi în FM.

Documentarul, lung de 209 minute, al lui Scorsese - al patrulea, cred, inspirat din viaţa unor staruri ale muzicii, cel mai recent fiind filmul despre Bob Dylan - spune povestea despre Beatles-ul cel mai puţin povestit.

HBO are drepturile (în SUA îl difuzează în premieră pe 5 octombrie, din 10 se scoate la vânzare pe DVD, probabil că în aceaşi zi va fi şi pe torente), aşa că s'ar putea să fie, în curând, şi prin cablu!

Celelalte Cuvinte - Despărțire

2011-09-05T18:53:00.001+02:00

Plănuisem, pentru astăzi, în ton cu lumea care îl cinsetște pe Freddie Mercury, Stone Cold Crazy, cea mai - pe nedrept - puțin difuzată piesă a trupei Queen (și cea mai pe gustul meu, deși nu fac nazuri la nimic din discografia lor). Dar...

Așa cum mai toți am pierdut un prieten odată cu plecarea lui Freddie Mercury, așa au pierdut unii, zilele acestea, un prieten drag lor. Nu mă număr neapărat printre cei ce i-au fost prieteni lui Codrin - dar cât l-am cunoscut am văzut un tip admirabil, un om frumos. Ochii lui limpezi, chipul său blând și al său suflet...

Marina Céleste - Under My Skin

2011-09-02T16:18:00.000+02:00

Astă seară dansăm în familie, nu? Cu Marina Céleste la fel de lascivă ca şi în multe dintre piesele de pe vremea Nouvelle Vague, mult mai dansantă, mai degajată, mai...

Dar azi e vineri. Nu povestim. Doar ascultăm şi dansăm, că de aia e vineri.

PS: Dacă vreţi ceva lecturi de weekend, acesta e site-ul Marinei.

Kelly Ellis & Brian May - Save Me

2011-09-01T16:44:00.001+02:00

De câteva zile mă duc la culcare ascultând recitalul susținut de Brian May și Roger Taylor (cu Rufus, fiul celui din urmă, la tobe) anul trecut, cu ocazia concertului fundației Prince's Trust.

Sigur că Taylor nu e Freddie Mercury - și am auzit/citi multă lume spunând că anumite piese ar trebui să nu mai fie cântate niciodată. Freddie Mercury este de neînlocuit. Dar unele lucruri au șarmul lor.

Vocea lui Taylor, departe de a ~~bătea~~ bate la porțile nemuririi muzicale, este plăcută și ușor emoționantă, cu toate rateurile pe care le dă uneori.

În schimb, Kerry Ellis mi se pare că se potrivește de minune cu repertoriul Queen și cu chitara lui Brian May. O abordare feminină, construită și cizelată pe scena music-hall-urilor, completând de minune și rezonând amintirea vocii puternice a lui Freddie Mercury.

Sigur că e altceva, dar un altceva care sună al naibii de bine.

Pete and the Pirates - Half Moon Street

2011-08-31T15:31:00.000+02:00

În videoclipul care urmează nu veţi vedea nici o poveste siropoasă, cu un băiat şi mai multe fete ţinându-se de mânuţe, cu răţuşte, cu îngheţată, cu străzi britanice filmate în lo-fi, cu pungi de pop-corn (în Banat le spunem cochiţe) din care se ronţăie într-o sală de cinema.

Nu veţi vedea nici măcar cum băiatul iese simultan cu toate fetele, cu toate deodată!, ceea ce alungă siropeala din povestea videoclipului şi o aruncă în ireal, Dar, deh, e o metaforă, nu? C'aşa'i cu artiştii: niciodată nu sunt ce par a fi ci chiar mai mult decât atât.

Pe toate cele de mai sus le veţi vedea numai dacă mergeţi pe acest link, pe care eu nu am voie să mă duc pentru că GEMA, administratorul proprietăţilor intelectuale în Germania, nu îmi dă voie să văd filmuleţul original nici măcar atunci când el este pus pe site-ul oficial al trupei.

Care trupă se cheamă Pete & the Pirates (pentru înregistrări mai vechi - şi dacă vi s'a făcut dor de canalele Amsterdamului - puteţi încerca un sfert de oră şi un pic pe Amsterdam Acoustics, înregistrate în septembrie 2009). Iar Half Moon Street este la cel de-al doilea extras pe single de pe cel de-al doilea album, intitulat One Thousand Pictures.

Selah Sue feat. Milow - Explanations

2011-08-30T12:59:00.002+02:00

Pe Milow îl știe deja toată lumea. E, probabil, omul care a readus cântatul cu chitara în mainstream. Selah Sue, alături de care a avut o sesiune de înregistrări în studiourile unui post de radio din Bruxelles, este revelația.

De fapt, Milow este cel care a și descoperit-o, undeva prin 2006, într-un bar, convingând-o, apoi, să urce pe scenă ca warm-up în turneele sale prin Belgia lor natală. Avea 17 ani. De atunci a convins - printre alții, pe Prince, în a cărui deschidere a cântat, la Antwerpen, pe Cee-Lo Green, alături de care a înregistrat un duet (Please) pe albumul The Lady Killer („Să fim sinceri, sunt sigur că a scos piesa din coșul de gunoi, ca să îmi dea curaj”, povestește într-un interviu acordat suplimentului de vineri al lui Süddeutsche Zeitung), și pe noul star reggae al Europei, aproape germanul Patrice. O creativitate și o voce generoasă ce i-a determinat pe unii să spună, săptămânile acestea, că este muzicianul capabil să acoperea golul lăsat de dispariția lui Amy Winehouse. De fapt, de ce nu? Parcă și ca apariție...

Vine dintr-o lume (Leuven, un orășel universitar de lângă Bruxelles) unde lumea trăiește mic-burghez, nicidecum ca în Bronx, și nici nu crede în jah & rastafari; cu toate astea, fanii reggae au decretat: „Puștoaico, jah e în tine!”

Pe albumul de debut, apărut în martie și produs de Patrice, cântă funk, soul și reggae cu dezinvoltura unuia care are în urmă suficient material de succes încât să se joace cu stilurile muzicale. Raggamuffin, cel mai celebru hit al ei de până acum, a fost scris pe repede înainte, pe când avea 16 ani, într-o încercare de a-și armonmiza vocea unui anume stil muzical. După care și-a luat chitara și s-a filmat, postându-și înregistrările pe YouTube. Restul e ca un fel de basm - care de abia începe.

Dub á la pub - Bavariska

2011-08-29T06:03:00.003+02:00

I-am ascultat, vara asta (care nu prea venit dar deja pleacă) la Summerjam. Câștigaseră preselecția organizată pentru alegerea trupei care avea să deschidă cel mai mare festival reggae din Europa.

Nu m-au dat pe spate cu repertoriul lor - și nu pentru că era prea devreme în dimineață sau pentru că nu m-aș fi acomodat încă la atmosfera a ceea ce aveam să resimt cea mai faină mare adunătură de oameni minunați ce mi-a fost dată să văd până acum. Și, cu toate acestea, am auzit la ei unele chestii bunicele, altele vesele și chiar catchy, cum e acest Bavariska, un fel de „am sunat să vă cântăm cine suntem și ce vrem” (de aici, penultimul paragraf, pentru cei mai tineri).

Funny. Numai bun, la început de săptămână. Dub á la pub promit, zic eu. De urmărit!

Bijelo Dugme - Nakon Svih Ovih Godina

2011-08-28T06:07:00.001+02:00

Câteodată, Bregovic este dumnezeiește de bun. Nu, nu atunci când se repetă în concertele de la Sala Palatului.

De data aceasta ascultăm ceva vechi. Vechi de vreo 25 de ani. Aproape 30. Ultima formulă a trupei lui Bregovic, Bijelo Dugme - cu vocea lui Alen Islamovic, venit de la Divilje Jagode. Nakon Svih Ovih Godina, adică ”După toți acești ani”, rămâne, după toți acești ani, una dintre cele mai bune balade compuse vreodată. Fosta Iugoslavie a supraviețuit în și prin muzică. Care muzică spune multe despre ce zace în sufletele acestor neamuri (mai degrabă în sensul de rude decât de națiuni) din Balcani. Nu degeaba aveau babele din Banat o vrobă care spunea ceva de genul ”Doi nemți, un atelier; doi sârbi, un cor”.

Angus and Julia Stone - Old Friend

2011-08-27T06:29:00.001+02:00

Niște prieteni aniversează o anumită vârstă; cu alții te vezi peste ani și ani și tare te mai bucuri; și mai sunt cei ce răscolesc prin cufere pline cu poze de pe vremea aia. AIA! Și...

Și nici nu mai contează alte comentarii. Mi-e dor de ei, mi-e dor de acei ani. De ei, de noi, de mine.

Joan As A Police Woman - Chemmie

2011-08-26T06:21:00.003+02:00

Doamna polițistă nu mai este chiar o debutantă. Are deja trei albume după ce, de-a lungul vremii, a mai cântat, ca violonistă, în turneele și înregistrările unor nume grele.

Violonist pe scena alături de Guillemots, Sheryl Crow, Dave Gahan, Elton John, Lou Reed sau Scissor Sisters. Un pedigree impresionant, alături de diploma obținută la conservatorul Universității din Boston.

Așa cum ideologiile nu mai țin de succes în politică, la fel nici muzicienii dedicați exclusiv unui anume gen nu mai impresionează. The Deep Fields este un album fussion - când pop, când soul, când rock din underground. De cele mai multe ori, toate, împreună. Iar vocea doamnei polițist are ceva lasciv.

De fapt, nu este polițistă. Este Joan as a Police Woman și nu Joan Wasser, ca în acte, pentru că, pe la începutul mileniului, se trezea în sală cu public venit să o asculte cântând Mahler la violină. Doar că, la acea vreme, renunțase deja la clasici și filarmonici de dragul unei vieți pe drumuri.

The Deep Field este un album de „viața merge înainte”, spre deosebire de precedentul, To Survive, în care cânta în devălmășie despre sex, dragoste și moartea prea prezentă în viața ei, în anii din urmă.

We don't have to die to go to heaven. Chemmie:

Puta Madre Brothers - Grandes Pelotas Del Fuego

2011-08-25T06:45:00.013+02:00

Un fel de disco mexican (ok, îi zice mariachi) compus în Australia de un italian, un viking și un galez. Tuți trei născuți pe la Melbourne. După cum le spune și numele...

După cum le spune și numele, sunt niște ciudați. Refuză contracte cu producători bine poziționați pe piață și invitații la festivaluri cu vizibilitate. Înregistrează într-un studiou improvizat, și, prin urmare, își permit să vândă la prețul cel mai mic unui public în mare parte compus din oameni care mai au acasă, în vreun sertar nedeschis de ani buni, caseta video cu filmul La Bamba înregistrată de la televizor, cu reclamele din anii 80 cu tot.

Albumul de debut se numește Queso Y Cojones. A fost tras în patru zile iar matrița inițială a fost înregistrată pe o casetă cu bandă magnetică.

Nu îl căutați pe iTunes. Roboții lui lui Steve Jobs (na, că numai ce s-a pensionat, omul!) au fost la școala duminicală și nu permit cuvinte murdare. Așa că între C și s, în ojone sunt înlocuite de ***- Dar Puta, pe care orice microbist știe să-l traducă, a scăpat necenzurat!

Anto, Pickle & Renato. Puta Madre Brothers. Perfecți pentru o luni de dimineață. Ce zice? E joi? E perfecți!

Tequilla pentru toată lumea!

Toy Horses - Damage Done

2011-08-24T21:12:00.002+02:00

Vai, dar sună a Beatles!

Păi și ce dacă? Să sune. A ce ar vrea cârcotașii aștia să sune? A fetele de la Căpâlna? Le-a luat Jay Z, via Indiggo, gemenele lui Grid Modorcea.

Toy Horses nu sunt primii care încearcă să cânte în stilul Beatles. Unora le iese, altora nu. Unii copiază și atât, alții încearcă mai mult. Mai devreme, anul acesta, Liam Gallagher și ce-a mai rămas din Oasis, adică Beady Eye, au sunat tot a Beatles (mai exact, a Lennon) cu The Roller. Și atunci s-a comentat puțin - dar nu cred că-s mulți care au închis radioul.

Încercarea galezilor de la Toy Horses nu sună rău deloc. Și-au asumat un risc. Dacă nu le ieșea, erau papa-galul & son.

Și nici And it was you nu e chiar de lepădat.

Ian Brown - The Sweet Fantastic

2011-08-21T15:48:00.002+02:00

Pe asta am găsit'o la Jaunetom pe perete. Şi n'am să comentez mai mult decât că e de la domnul (care poartă parte din responsabilitate pentru această jucărie-blog) Teodor Tiţă. Exact în versiunea video pe care el a ales'o! Ian Brown:

Fish - Just Good Friends

2011-08-19T09:57:00.000+02:00

Şi ce, o fi puţin lucru? Şi ce dacă e veche?

This Dick, Derek Billy Dick, mai bine cunoscut sub numele Fish e, de fapt, Kayleigh, din epoca Marillion, pe care am dansat, am pipăit, am şezut sau am plâns. Noi.

Nu am zis că pun muzici noi, ci d'alea de nu se aud la radio. Şi, apoi, e vorba despre just good friends. Cu cât mai vechi, cu atât mai buni!

Dave Stewart - Magic In The Blues

2011-08-16T22:17:00.002+02:00

Mi'au plăcut, la vremea lor şi a mea, Eurythmics - dar rău de tot! Nu mi'a plăcut (dar deloc!) hiperdifuzatul duet cu Candy Dulfer.

L'am auzit recent în formula SuperHeavy, dar toată lumea atentă la polivalenţa lui Mick Jagger.

Anul trecut, Dave Stewart s'a pus pe un album în care "se culcă în patul fratelui mai mare, umblă în pantofii tatălui, îşi pune pe deget verigheta mamei". Sunt primele versuri ale piesei Magic In The Blues şi, până la urmă, ar putea fi esenţa unui album profund americănesc, ca o veritabilă dedicaţie "adevăraţilor" secolului XX.

O piesă excelentă la drumuri lungi. Aşa că vă salut din goana bluesului!

Herbert Grönemeyer - Fernweh

2011-08-15T09:49:00.002+02:00

Domnul este rockerul cult al Germaniei. Un fel de Leonard Cohen local, un fel de Alexandru Andrieș teuton. Iar piesa de rezistență de pe albumul din acest an (Schiffsverkehr) se numește Fernweh, adică un fel de dor de ducă.

Herbert (și Arthur și Wiglev și Clamor) Grönemeyer vine din Bochum (accidental s-a născut la Göttingen) și asta explică de ce are destule melodii dedicate minerilor (nu, nu fabricii Nokia). Și-a pierdut soția acum zece ani și, de atunci, a tot compus piese de tăiat venele; fanii erau deja ușor disperați, chiar dacă Mensch (aici, live, cu Bono, cu dedicație Angelei Merkel) sună fenomenal! Din fericire, lucrurile au revenit, încetul cu încetul, la normal.

Grönemeyer nu e primul care cântă în germană despre cum te apucă, așa, câteodată, să lași dracului totul și să fugi de acasă. Un alt muzician cult, de data asta, din zona pop (unii ar spune că e a șlagărelor) a cântat ceva asemănător: Udo Jürgens se numește tipul (mamele îl cunosc, a cântat la Cerbul de Aur, cândva, demult) iar piesa are un titlu care s-ar traduce Nu am fost niciodată la New York. Deci, cum spuneam, vorba lui Andrieș: „Am furnici pe toată talpa, frige podeaua ca un bec...”.

Monotonia este ca un glonte în genunchi și nu te duce niciunde; așa că am chef să plec!

Herman Dune - Tell me something I don't know

2011-08-14T10:16:00.007+02:00

Pe Herman Dune îi știți, probabil, așa: „ah, trupa aia cu videoclipul în care apare un animăluț albastru”.

Animăluțul acela ciudat le-a ieșit mult mai fain în videoclip decât îl desenaseră inițial - unde arăta chiar ușor înfricoșător.

Păi, da, chiar ei sunt. Dar în afară de reacția clasică de genul celei pe care o ai când primești o poză cu o pisicuță dormind pe botul unui doberman (aaaaaaaaaaaah, ce drăguuuuuuuțțțțțțțțțțț - chiar așa, ați încercat vreodată să pronunțați consoanele alea din finalul unui salutttttt sau te pupppppp?), ce mai trebuie să știm despre Herman Dune? Că-s francezi dar cântă în engleză și asta nu e neapărat o ciudățenie, pentru că mama lor este suedeză (și, de fapt, sunt și puțin evrei), că genul lor muzical se numește anti-folk (indiferent ce-o însemna asta, deși uneori derapează în pop, au piese care sună și a reggae, alteori au ceva jazz în melodică), că au deja zece albume pe care sunt piese excelente (care, cântate fiind într-o orchestrație în care domină chitara, sună ca un picnic în prima duminica însorită din aprilie) cum ar fi My Home Is Nowhere Withou You, I Wish I Could See You Soon și altele pe care le puteți asculta aici sau vedea aici.

Pokey Lafarge & The South City Three - La La Blues

2011-08-13T01:05:00.001+02:00

Despre Pokey Lafarge, NPR scria, acum câteva luni, că îți lasă impresia unui personaj dintr-o fotografie veche, trecută prin laboratoarele lui Ted Turner. Și nu e doar figura tipului (ah, cât ă fi lucrat la imaginea aia de redneck) ci și muzica - complet ruptă de prezent. Și, până la urmă, numele. Pokey. Huh!

Cântă ceea ce s-ar numi „roots” - e un fel de alb nimerit din greșeală, cândva, mai demult, într-o cârciumă din New Orleans. La fel cum ar putea fi un aspirant din vremea în care Elvis Presley umbla cu chitara să înregistreze un single pentru maică-sa. Într-un fel, poate fi chiar Forest Gump puștiul care, cu ceva deficiențe locomotorii fiind, l-a întâlnit într-un motel pe Elvis, inspirându-i viitoarea mișcare scenică.

Interesant că, spre deosebire de alții, Lafarge nu preia bucăți clasice, mai cunoscute sau necirculate. Întregul material este producție proprie, din pielea clientului. Și dacă sună a vinil, păi atunci omul chiar și-a tras și o ediție în vinil. Probabil că în Bible Belt-ul american există încă destui ciudați, asemeni lui Pokey Lafarge.

Albumul de anul acesta se cheamă Middle of Everywhere. La La Blues a apărut pe cel dinainte, Riverboat Soul.

3 Daft Monkeys - Under One Sun

2011-08-12T11:23:00.003+02:00

Trei maimuțe tâmpite? Ei, na... Trei muzicieni polivalenți (plus ajutoarele temporare), scormonind mereu după ceva nou, greu de încadrat într-o anume categorie. Așa cum The Pogues sunt pentru mai toți emblema Irlandei, chiar dacă ei sunt englezi și cântă, de fapt, mai mult punk decât folclor.

Pentru că soundul avea nevoie de o etichetă, i s-a spus world music. Acum au o cântată celtică, imediat urmează una balcanică, de aici până la romanes nu mai e decât un pas, de unde saltul la punk sau ska este mai puțin dificil decât ar putea să pară. Niște britanici cântând world music nu pot fi decât de stânga (nu, nu aia de caviar) - dar, iaca, nimeni nu e perfect!

De regulă, urcă pe scenă înainte / împreună cu Chumbawamba, trupa simbol a folk-ului britanic.

Under One Sun chiar sună ca un carusel. Și, da, în videoclipul ăsta se cam maimuțăresc.

Gurdan Thomas - God Is Me

2011-08-11T19:32:00.000+02:00

Spune că e influențat de Sting, Crash Test Dummies, Ravel, Debussy, Tom Waits, Snow Patrol, Ion Țiriac... Nu, Ion Țiriac nu apare, s-a auzit doar un zgomot pe coridor și mi-a distras atenția.

Gurdan Thomas și trupa aia a lui de sunete ciudate vin de prin Anglia, au cooptat niște bavarezi, își spun trubaduri și nomazi - și au ajuns până la Sighișoara. Își definesc muzica drept „alternative eccelctic”, indiferent ce-o fi însemnând asta; cu trombonul acela(sau e tubă?) în fundal sună a petrecere în Lederhosen (pantalonii de piele ai bavarezilor, cunoscuți mai ales de la Oktoberfest - și muzica pare chiar să aibă miros de bere). Repertoriul complet poate fi ascultat pe Reverbnation iar piesa cu care s-au făcut auziți pe BBC și NPR este God Is Me.

Doamnelor și domnilor, Gurdan Thomas și colectivul:

Edward Sharpe & The Magnetic Zeros - Home

2011-08-11T01:44:00.003+02:00

Edward Sharpe, de fapt, nu există. Există doar un tip despre are ai putea să crezi că este acest Edward Sharpe; dar, vezi bine, pe șarpele ăsta îl cheamă de fapt Alexander Ebert. Iar Magnetic Zeros, ăștia, cu care câna piesa din care am aflat eu (destul de târziu, la vreo doi ani buni după lansare) despre existența lui și a lor, sunt o mână de oameni probabil la fel de duși cu pluta ca și Alex Ebert.

Edward Sharpe And The Magnetic Zeros este unul dintre proiectele lui Ebert. Cântă și solo, fie sub numele real, fie utilizând ca nume de scenă prenumele, Alexander. Cântă și în trupa Iam Robot. Cântă orice.

Magnetic Zeros sunt și psihedelici, sunt și folk, sunt și rock. Sunt ai naibii de haioși iar în concerte fac un show de zile mari, în special când se înghesuie 13 pe o scenă micuță.

I-am descoperit printr-un videoclip în care un tip, Jared Polin, își povestește câteva dintre fotografiile făcute în calitate de fotograf de turneu pentru Edward Sharpe And The Magnetic Zeros. Neștiind despre cine este vorba, i-am căutat pe You Tube și am dat peste acest Home - care home, spun versurile piesei, is wgerever I'm with you. A fost coup de foudre. La fel cum mi-au plăcut și restul pieselor pe care le-am găsit pe You Tube și Vimeo.

Într-un fel, ascultându-le, am avut senzația că, cel puțin în formula cu Magnetic Zeros, Alex Ebert nu este doar ultimul muzician hippy autentic, ci chiar la fel de bun ca și cei care au compus operele rock ale anilor 60-70 (Hair, de exemplu; sau Jesus Christ Superstar). Ascultați și 40 Day Dream sau Janglin.

Am, așa, impresia că lui Florian Pittiș i-ar fi plăcut!

PS: Edward Sharpe este, de fapt, personajul principal al unui roman început de Alexander Ebert - povestea unui personaj mesianic trimis pe pământ pentru a salva lumea dar care sfâșește prin a se îndrăgosti. Vorba unui romancier german: și extratereltrii sunt, până la urmă, oameni...

Blog de ascultat muzici care nu prea se aud în FM

2011-08-10T23:07:00.000+02:00

Acest domn mi-a reproșat, cândva, că risipesc bunătate de experiențe trăite și aș face bine să povestesc despre toate concertele pe care le-am văzut, mai ales că numai puține nu au fost.

Acuma, nu că ar fi timpul pierdut să recuperez ce nu am scris. Dar mi-a fost al naibii de lene. Numai că, de la o vreme, mă lovesc tot mai des de imaginea asta:

Știu că aș putea schimba ceva în configurarea browserului, păcălindu-i pe cei de la You Tube că n-aș fi în Germania. Dar e suficient de tehnic pentru a mă speria.

Așa că am lansat planul B: am renunțat să mai încasez interdicții pentru din ce în ce mai mult mainstream și m-am pornit să caut artiști mai puțin vehiculați, tinere speranțe, independenți, vedete locale, nume noi. Ceea ce, până la urmă, nici nu a fost o idee chiar rea.

Așa am descoperit-o, acum câțiva ani, pe Yael Naim sau, mai tâtziu, pe Zaz, așa am dat peste Hello Saferide, așa am început să urmăresc canalul La Blogotheque, cu ale lor ”Concerte de luat la purtător”. Așa am ajuns să îi ascult, zilele trecut, pe unii despre care nu voi scrie acum, ci în următoarea postare (mi-au plăcut atât de mult, din prima, încât i-am pus pe repeat în player și fac naveta - de la Köln la Bonn și invers - cu ei în ureche). De fapt, au fost cei care m-au convins să încep acest blog.

Nu am pretenții de scouter. Nici nu îmi pun problema să ajung un alt Rolling Stone sau New Musical Express. Nu sunt nici următorul Leonard Bernstein, care să educe ascultătorul de muzică.

Blogul acesta, cu muzici pe care posturile de radio nu le prea difuzează (sau nu încă) s-a născut pentru că, pur și simplu, am vrut să îl fac.